Gheorghe OPROESCU –Tavi, YO4BKM

La prima vedere este o persoană normală. Ba, chiar şi la o inspecţie mai amănunţită, tot nu distingi că ar avea ceva deosebit. Poate fi tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, căsătorit sau burlac, de orice profesie, poate avea gusturi absolut obişnuite pentru orice, se poartă îngrijit sau dezordonat. Nimic nu îl deosebeşte de un anonim de pe stradă, din autobuz, din tren. O persoană absolut comună oriunde o întâlneşti. Sau aproape oriunde o întâlneşti. Fiindcă există o excepţie, materializată printr-un colţ din locuinţa sa de cele mai multe ori modest, de numai câţiva metri pătraţi, adesea lipsit de confort, dar unde are pretenţia să fie stăpânul absolut. Este altarul unde oficiază el. Nimeni străin nu are voie să atingă nici măcar praful care se adună cu timpul, nimeni nu are voie să facă ordine într-o harababură care pentru el reprezintă cea mai desăvârşită armonie. Şi este suficient să pătrundă pe tărâmul ce-i aparţine exclusiv pentru a nu mai arăta ca o persoană normală. Aici apasă butoane, suceşte comutatoare, se aud fluierături, hârâieli, piuituri şi orăcăieli, vorbeşte cu nimeni, îi răspunde un alt nimeni sau mai mulţi deodată într-o limbă care nu se vorbeşte nicăieri pe glob, nu mai poate fi deranjat decât cu riscul să strici prietenia cu el pe veci. Este locul unde devine cu adevărat altcineva şi are toate motivele să se simtă un adevărat stăpân. Sufletul său se întinde până în capătul opus al Pamântului, inima îi bate până dincolo de Ecuator şi este pe bună dreptate conectat cerebral şi chiar fiziologic cu toată suprafaţa planetei. Ba, de decenii bune, pipăie chiar şi suprafaţa Lunii, ca să nu mai vorbesc de staţiile spaţiale şi alte corpuri sau fenomene cereşti mai apropiate precum meteoriţii ori aurorele polare. Dar ce se observă cel mai greu şi numai după o lungă observare făcută mai mult cu inima decât cu ochii, este că oferă gratuit cel mai preţios lucru ce poate fi oferit, oferă prietenie şi primeşte prietenie pe măsura cu care o oferă. Poate fi medic, avocat, tehnician, şofer, dar din acel colţişor al lui este cu adevărat prieten cu alţi medici, avocaţi, tehnicieni, şoferi, ba chiar şi cu prinţi, regi, împăraţi adevăraţi cu care se tutuieşte într-un mod în care chiar apropiaţi ai acestora nu-şi pot permite. Unii dintre dv. aţi recunoscut probabil pe vecinul de la a cărui fereastră pleacă nişte sârme ce se înalţă pe case, pe copaci, pe stâlpi. Mai aveţi şi bănuiala că pe aceste sârme circulă, plecând din casa lui, nişte curenţi care uneori vă perturbă televizorul sau radioul, dar vorba noastră, românească: făptaşul cu un păcat şi păgubaşul cu o mie. Şi mai ştiţi desigur că printr-o instalaţie, care de multe ori este opera mâinilor lui cel puţin parţial dacă nu în întregime, poate vorbi ca la radio oriunde în lume. Este RADIOAMATORUL. Denumirea sună aproape la fel oriunde pe glob, motivul fiind că pot fi întâlniţi oriunde pe glob, ba chiar si în adâncul mărilor sau pe staţiile spaţiale. De când există ei, ce fac ei şi la ce sunt ei buni, încerc să lămuresc eu aici pe măsura priceperii mele, eu însumi radioamator de peste 40 de ani.
La graniţa dintre secolele XIX şi XX câţiva indivizi pragmatici au încercat să tragă unele foloase din câteva experimente de laborator făcute de Heinrich Rudolf Hertz bazate pe nişte ciudate ecuaţii descoperite de James Clerk Maxwell pe considerente pur teoretice. Adică să transmită semnale la distanţă folosind nişte ciudăţenii numite de acum înainte unde radio sau unde hertziene. Doi dintre aceşti pragmatici au reuşit efectiv: Aleksandr Popov în Rusia şi Guglielmo Marconi în Anglia deşi era italian. Marconi, care a îmbinat tehnica cu afacerile fondând prima companie de comunicaţii fără fir, a avut mai mult succes şi reuşeşte să facă în 1901 prima legătură radio peste Atlantic. Pe 18 ianuarie 1903 o staţie radio tip Marconi din Massachusetts a transmis felicitările preşedintelui SUA Theodore Roosvelt către regele Angliei Edward VII cu ocazia apropiatei sale încoronări, marcând astfel folosirea radiocomunicaţiilor până la nivel de şefi de state. Avantajele uriaşe ale noii tehnici de comunicaţii au dus la dezvoltarea explozivă a acesteia, ceea ce a impus elaborarea de norme şi reguli privind atribuirea de frecvenţe şi moduri de lucru, disciplina în comunicaţii, taxarea intersatatală a serviciului de radiocomunicaţii şi altele. Tragedia Titanicului din 14/15 aprilie 1912 este în mare măsură şi rezultatul aroganţei cu care radiştii navei au tratat avertismentele transmise de nava Californian privind gheţarii din zonă. Iar Californian se afla la câţiva zeci de km de Titanic şi putea veni în ajutor dar, după ce a fost grosolan înjurat, radistul de pe Californian a închis staţia şi nu a mai recepţionat semnalele de ajutor. Acest lucru a făcut ca în 1912 să se convoace prima conferinţă internaţională a radiocomunicaţiilor care a reglemntat inclusiv traficul de urgenţă. Tehnica de pionierat de atunci a creat o impresie falsă, anume că legături la distanţe mari sunt posibile numai pe frecvenţe foarte joase, traficul radio profesional făcîndu-se pe frecvenţe ce nu treceau de 1MHz. Iar frecvenţele superioare au fost lăsate spre experimentare celor care nu făceau acest lucru la modul profesional-comercial, adică tuturor amatorilor de trafic radio, numiţi de atunci radioamatori. În 1913 se înfiinţează primul radioclub din lume, ARRL (American Radio Relay League) condus de Hiram Percy Maxim. La 27 noiembrie 1923, americanii Schnell, Reinartz şi Warner din Hartford realizează, timp de câteva ore, legături bilaterale cu francezul Deloy, din Nisa, pe frecvenţa de cca 2,72MHz, în condiţii mult mai favorabile decât staţiile radio profesionale. Radioamatorii au descoperit astfel undele scurte, pe care le-au pus la dispoziţia întregii lumi. În 1925, la Paris, ia fiinţă IARU (International Amateur Radio Union). În decembrie 1926 au loc primele transmisii de radioamator din România, cu trei ani înainte de a funcţiona primul post public de radio. Deci radioamatorii, al căror statut este impus numai de faptul că nu desfăşoară activitate comercială, au fost de la început primii în traficul radio. Au descoperit undele scurte, au pus în funcţiune staţii radio înaintea celor comerciale şi chiar şi astăzi au realizări ce întrec realizările profesioniştilor. De exemplu sunt singurii care realizează în mod constant legături radio folosind Luna ca releu pasiv (reflector), ba au şi proprii sateliţi de radiocomunicaţii construiţi şi echipaţi tot de ei, fac curent comunicaţii prin reflexii pe meteoriţi sau pe aurorele polare. Şi, ca recunoaştere a meritelor lor, reglementări internaţionale le permit să facă radiocomunicaţii pe frecvenţele cele mai favorabile pentru legături la mare distanţă.
Dar ce este şi ce face un radioamator, la urma urmei? Poate că cea mai apropiată comparaţie este cu cea a automobilistului amator. Pentru a practica această activitate trebuie să dovedeşti, prin examene asemănătoare celor de la circulaţia rutieră, că ai cunoştinţele teoretice şi practice necesare. Există probe similare poligonului, sălii, traficului din oraş, acestea fiind radioelectronica, regulamente, trafic radio, protecţia muncii, scris şi oral. Comisiile sunt numite de o autoritate naţională în domeniu şi eliberează licenţe recunoscute internaţional. Şi cum permisul de conducere auto îţi dă dreptul să conduci un automobil chiar dacă eşti medic, avocat, rege sau prinţ, la fel o licenţă de radioamator îţi dă dreptul sa construieşti, să instalezi şi să foloseşti un post de radio emisie-recepţie. Iar undele radio nu se opresc la graniţă. Deci printre cunoştinţele de specialitate ale radioamatorului se numără şi acel mod de a te înţelege cu oricine din toată lumea, fie el chinez, japonez, rus, american etc, folosind un cod foarte bogat cu care se poate exprima orice. De exemplu spunând „pse sry i qrl my xyl 4 8 tnx“ înseamnă „scuză-mă te rog, sunt ocupat, nevasta mă invită la masă, mulţumesc“. Cine poate înţelege că spunând „88“ transmiţi dragoste şi sărutări unui partener de sex opus? Sau cu „99“ îl dojeneşti destul de umilitor? Radioamatorii din toată lumea se identifică după un nume numit indicativ care se formează după aceeaşi logică ca numerele de la autovehicule. Nu se mai pune în coadă nici o particulă nobiliară, profesională sau de altă natură. Pentru România radioamatorii au indicativul compus din literele YO, urmate de o cifră (pentru Brăila, Vrancea, Galaţi, Constanţa este 4) şi de un set de 2 sau 3 litere alese la rând din alfabet. După ce un radioamator stabileşte o legătură radio cu alt radioamator încep să stea la taclale. Mai întâi îşi spun numele pe care îl folosesc în trafic radio, de regulă numele mic sau o prescurtare a lui, ori o poreclă, ori ce crede că i se potriveşte. Şi poţi discuta chiar cu suveranul Spaniei (este radioamator!), tu îi spui DR JUAN (adică dragă JUAN) ori OM (bătrâne), el îţi zice DR GIGI sau altele la fel, fără dv, sire etc. Apoi fiecare descrie în detaliu cum îl aude pe celălalt. În continuare cei doi îşi prezintă aparatura cu care lucrează, planurile de viitor, starea vremii şi, dacă au timp sau se cunosc de mai mult timp, pun la cale experimente, vizite, concedii, partide de pescuit su ce îi mai preocupă. Nu este permis traficul comercial, adică nu se transmite muzică sau mesaje pentru neradioamatori. Nu sunt permise înjurături în afară de „99“ sau „QSY“ . O legătură radio (se numeşte QSO) se poate face şi între mai mult de doi radioamatori, adevărate „mese rotunde“ adesea internaţionale. Uneori se produc evenimente hazlii. Subsemnatul a avut odată, cu mult timp în urmă, o avarie în emiţător în sensul că a explodat un condensator electrolitic care a umplut cu spumă tot aparatul, lucru neplăcut. Am reparat avaria, am refăcut emiţătorul şi, într-o noapte târziu, când stăteam cu căştile pe urechi (să asigur linişte în casă, aveam staţia amplasată în dormitor) şi convorbeam în şoaptă cu un amic am auzit vag, prin burduful căştilor, un sfârâit. Pun degetele pe condensatorul cu pricina, era rece. Adulmec prin jur, nu mirosea nici a ars, nici a scântei. Mai trece un timp şi iar aud sfârâind, tot fără să identific sursa. Îi transmit amicului ce se întâmplă şi să înţeleagă că dacă dispar înseamnă că mi-a căzut emiţătorul. Dar staţia funcţiona perfect, numai că sfârâia câteodată. Îmi fac curaj, salt căştile de pe urechi să aud mai bine şi găsesc „defectul“: soţia (XYL în codul nostru) sforăia prin somn. Am transmis ce se întâmplă, ne-am amuzat un pic. Altădată eram într-o lungă legătură cu un italian (şi ei sunt la fel de vorbă-lungă ca şi noi), etajul final se supraîncarcă şi, în cele din urmă, crapă (adică se arde), emisia mea încetând brusc. Italianul mă întreabă ce am păţit de nu mă aude, bineînţeles că nu-i pot răspunde, mă întreabă iar şi ajunge la concluzia că la el este ceva defect deoarece îmi cere să-l scuz că nu mai poate continua, dar are ceva la receptor şi nu mă mai poate separa de zgomotul din banda de frecvenţe. Cu toată supărarea produsă de defecţiunea destul de costisitoare, am izbucnit în hohote de râs. Nu l-am mai întâlnit să-i spun ce a fost de fapt.
La ce sunt buni radioamatorii? Aşa cum un automobilist îşi procură autoturismul prin forţe proprii şi tot prin forţe proprii îi asigură buna funcţionare astfel că dacă iese pe drumurile publice să nu se deosebeasă de un şofer profesionist, la fel şi radioamatorul are grijă ca staţia lui de radio să fie în perfectă stare când o foloseşte, fie că este o staţie făcută de el sau cumpărată. Radioamatorii comunică între ei fără să folosească ajutoare de la sol, precum releele (ca la telefonia mobilă), ci direct de la antena unuia la antena celuilalt, indiferent distanţa dintre ei. Instruirea şi echiparea lor nu a costat nimic comunitatea în care trăiesc. Iar la catastrofe se pun la dipoziţia autorităţilor care acţionează în caz de urgenţă, asigurând canale de comunicaţii din cele mai bune, atât prin independenţa lor de resursele de la sol care pot fi deteriorate de catastrofă cât şi prin independenţa energetică, staţiile de radioamator putând fi alimentate fie de la reţea, fie de la bateria automobilului fără ca performanţele să se schimbe, asigurând legături la zeci, sute sau mii de km. Iar operatorii sunt cu antrenamentul „la zi“ deoarece ei se antrenează continuu, de fiecare dată când stau la taclale.
Ce mai fac radioamatorii? În afară de trafic radio se organizează în cluburi unde schimbă impresii, experimentează, petrec momente aniversare sau alte sărbători. Mai organizează concursuri locale, naţionale sau internaţionale, unde câştigă cine realizează, într-un interval de timp impus, cele mai multe sau mai depărtate legături radio. Se mai joacă de-a „v-aţi ascunselea“, adică ascund în teren accidentat 5 sau 6 emiţătoare care strigă la numite momente un fel de „cucu“ iar concurenţii, echipaţi cu receptoare portabile care indică de unde vin undele radio trebuie să le găsească. Câştigă cine le găseşte în timpul cel mai scurt. Se mai întrec la telegrafie viteză, transmitere sau recepţie. Ori la telegrafie regularitate. Iar recordurile sunt destul de bune, unele peste cele ale profesioniştilor. Se mai întrec la construcţii radio, se întâlnesc la simpozioane unde îşi prezintă realizările, se premiază ce este mai valoros. Mai fac şi un înfloritor comerţ, există un continuu cumpăr-vând, dar ce se vinde sau se cumpără nu serveşte decât radioamatorilor, este deci un talcioc intern.
Dar fac radioamatorii şi ceva de care ei să nu ştie? Păi ştiu vecinii foarte bine că le deranjează recepţia radio sau TV (în limbajul nostru, BCI sau TVI). Dar sursa perturbatoare ne deranjează şi pe noi, constă în motoare electrice sau pe benzină care funcţionează anormal, în staţii radio pirat sau care sunt prost reglate, le cunosc dar nu dau acum exemple pentru că (încă) nu am chef de polemică. Iar dacă este cineva care nu crede, nu are decât să verifice dacă la momentul deranjamentului radioamatorul este acasă sau are staţia în funcţiune. Când lucram la Piteşti am întâlnit, la club, un cetăţean de la ţară care a venit foarte supărat că unul din noi, l-a şi arătat cine este, i-a ars televizorul cu staţia de emisie pe unde ultrascurte, distanţa fiind de vreo 15km după un deal. Toţi am izbucnit într-un râs homeric, dar cel cu plângerea o ţinea sus şi tare, spunea că el a făcut armata la radiolocaţie, ştie destule despre emiţătoare şi tot insista să fie despăgubit de noi. Iar „vinovatul“ nu era altul decât preşedintele radioclubului judeţean, acum răposatul YO7GD, „nenea Vasea“. De care se ţineau ghinioanele scai. Când pleca cu staţia radio în excursie pe munte ba uita microfonul acasă, ba îşi pierdea actele pe drum, ba reuşea să scurtcircuiteze bateriile de se descărcau în câteva minute, ba îl prindea câte o furtună de îi distrugea cortul.
Ăştia suntem noi, radioamatorii. Persoane banale, obişnuite, anonimi şterşi de care nu ştie nimeni nici când devenim maeştri ai sportului nici cand salvăm vieţi ori bunuri, care ne plătim singuri şi echipamentele şi antrenamentele şi cantonamentele etc dar aducem titluri de campioni naţionali ba chiar şi internaţionali. Cluburile noastre nu fac comerţ cu noi precum în fotbal, nu avem statut de profesionst şi ne câştigăm existenţa din cu totul alte activităţi din cele mai diverse, de la rege sau şef de stat la simplu muncitor sau pensionar. Dar când intrăm în colţişorul nostru (shack cum i se spune în toată lumea) simţim cum inima bate până dincolo de Ecuator, cum sufletul ajunge la atipozi iar cerebral suntem conectaţi la tot mapamondul. Şi aici se potrivesc foarte bine vorbele dintr-un cântec vechi, vechi, al lui Cristian Vasile, tot un brăilean: „şi-i a mea atuncea lumea asta mare / şi de viaţă mă îmbăt ca de alcool“.